„Sunt român. Încântat de cunoștință!”

Ieri am avut ocazia sa iau parte la o discuție legată de imaginea românilor în străinătate, mai exact imaginea promovată în mass-media. Totul a pornit de la un anumit articol, pe un anumit blog, un articol plin de ură și de exagerări, despre cât de disprețuiți sunt românii și România în afara granițelor țării, și ce viitor sumbru ne așteaptă din acest motiv. Am început doar să citesc articolul în cauză și apoi m-am oprit, pentru că am văzut roșu în fața ochilor. Cât sunt eu de pașnică și prietenoasă, dacă l-aș fi avut pe autor în fața mea, nu aș fi răspuns de faptele mele. Cum poate „produce” cineva atâta venin, și mai ales... ce urmărea cu un asemenea articol, decât să sperie oamenii în mod inutil și să îi încarce cu energie negativă? Of! Dar să trecem peste asta...

Cum stau lucrurile, de fapt? Din păcate, în jurnalism există sintagma „bad news is good news”: știrile negative tind să atragă atenția și să aibă prioritate, în defavoarea celor pozitive. Și bineînțeles, din dorința de a atrage cât mai mulți cititori, orice știre poate fi amplificată până la absurd. Depinde cine sunt, sau câți sunt, oamenii care (încă) iau mass-media drept punct de referință. Dar realitatea vieții de zi cu zi a unui român care trăiește în străinătate poate fi foarte diferită. 

Experiența mea personală cuprinde două țări: Italia (înainte și după 1989) și Marea Britanie (la începutul anilor 2000) . Cel puțin, acestea sunt țările în care am locuit și unde am avut ocazia să îmi fac o idee mai clară despre această problemă. Pentru că atunci când ești turist, această problemă te afectează mai puțin. Ce am învățat eu din experiențele mele ca „emigrant”? Că prejudecăți pot exista oriunde, și împotriva oricăror naționalități, nu numai a românilor; că unor persoane chiar le lipsesc anumite cunoștințe de bază despre alte popoare, că oricum au impresia că România se află în America Latină sau în cine-știe-ce altă parte a lumii, dar acest lucru reprezintă o „bilă neagră” pentru ei, și nicidecum pentru noi; sau, pur și simplu, că multe persoane au o viață mult prea ocupată pentru a da atenție tuturor lucrurilor care se spun în mass-media. 

Ce am făcut eu? Nu vă ascund faptul că mi-a fost teamă, că n-am știut cum voi fi primită și privită, temeri alimentate, bineînțeles, tot de mass-media. Dar mi-am luat inima în dinți. Am avut încredere în mine, în valorile mele, în educația mea, în familia din care provin, și în ceea ce pot să ofer, atât ca persoană cât și ca profesionist. Da, știu că există mult prea mulți „concetățeni” ai noștri cu care nu ne mândrim absolut deloc, dar... eu nu fac parte din acele categorii. Pur și simplu. Conștiința mea este curată, și nu am de ce să mă rușinez. Și la urma urmei, se spune că noi avem responsabilitatea de a-i învăța pe ceilalți cun să ne trateze, iar daca noi ne respectăm, ceilalți nu vor avea de ales decât să facă și ei la fel, iar asta e valabil chit că suntem acasă, chit că suntem în străinătate. Să vedeți numai cu câtă satisfacție spun că sunt româncă, și cu câtă satisfacție înregistrez surpriza unor persoane! Rezultatul? JUR că nu am avut nicăieri nici un fel de probleme, și nu am întâmpinat nici un fel de atitudine ostilă din pricina naționalității mele. Dimpotrivă: am legat prietenii care durează de ani de zile, bazate pe încredere și respect, și m-am simțit acasă, chiar dacă nu eram. Iar în interacțiunile cu autoritățile nu am avut parte decât de politețe, amabilitate, și sprijin în caz de nevoie. 

În concluzie, acum vă voi vorbi ca om de PR. Contează cum ne promovăm NOI. Respectul de sine și conștiința propriei valori au un rol decisiv. Iar dacă noi nu credem în noi, nimeni nu o va face. Așa cum EU am reușit să „promovez” o imagine pozitivă despre țara mea, și TU vei reuși! Crezi că sunt eu „mai cu moț”? Merci de compliment, dar te înșeli: și tu ești! :P Mergi înainte cu curaj, privește „străinul” în ochi, zâmbește-i ca unui prieten drag, și nu te sfii să-i spui că ești român. Meriți să fii iubit și respectat!

Cum putem să combatem o societate.... anti-socială?

Știu că v-am promis un blog optimist, dar acest lucru nu înseamnă că dintr-o dată trăim într-o societate fără probleme, sau că ele trebuiesc ignorate. Dimpotrivă: consider că trebuie să le cunoaștem, ca să știm de unde pornește insatisfacția din viața de zi cu zi, și până la urmă... schimbarea în bine se poate produce și „de jos în sus”. ;)

Din ce în ce mai des, asist la discuții care gravitează în jurul ideii că oamenii nu mai socializează așa cum făceau cândva. Și cred că, din păcate, este adevărat. Amintindu-mi de copilăria mea, petrecută în mare parte în cartierul bucureștean Berceni, îmi aduc aminte un puternic spirit de comunitate: între vecini, mereu ne vizitam reciproc, mereu apelam unii la alții în caz de nevoie, eram o gașcă mare de copii care ne jucam împreună în fața blocului indiferent de anotimp, în timp ce „oamenii mari” discutau „de-ale lor”. Nu știu când, și mai ales de ce s-au schimbat lucrurile. Acum, locuind în centrul Bucureștiului, mărturisesc că de-abia îmi cunosc vecinii. Ne știm doar din vedere, nu trecem de un salut politicos dar rece, iar multe persoane în vârstă îi privesc cu suspiciune pe cei tineri. La ședințele asociației de locatari, prioritatea este mai degrabă învinovățirea reciprocă pentru diverse inconveniente, în locul colaborării constructive în vederea găsirii unor soluții convenabile pentru toți. Poate sună „pompos” ceea ce spun, dar... n-ar fi mai bine să fim mai uniți, indiferent de „comunitatea” din care facem parte? 

Să fie deteriorarea generală a societății românești, care alimentează neîncrederea, cu sau fără motiv, pe care o avem unii în alții? Sau inegalitățile sociale, care dau naștere complexelor și invidiei, ne fac să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții? Oare în orașe mai mici lucrurile încă mai stau cum stăteau înainte, și oamenii sunt mai uniți? Voi ce părere aveți despre acest trist fenomen? Se poate schimba, și mai ales cum? Poate vi se pare o problemă lipsită de importanță, dar eu cred că relațiile pe care le avem cu persoanele care ne înconjoară definesc foarte mult siguranța din viața de zi cu zi.  Dacă voi cunoașteți povești de succes, sau comunități unde exista colaborare, comunicare și respect reciproc, mi-ar plăcea cu siguranță să le aflu.