La mulți ani, Maestre!

În mijlocul unei perioade în care știrile mai mult ne sperie decât ne bucură, astăzi România sărbătorește o valoare incontestabilă a teatrului românesc. Astăzi, 14 Decembrie, maestrul Radu Beligan împlinește 95 de ani, dintre care 75 de carieră. 

Actor și regizor cu un vast repertoriu, din care amintim nume sonore ale dramaturgiei românești și internaționale, precum I.L. Caragiale, Carlo Goldoni, William Shekespeare, Maxim Gorki, Mihail Sebastian, și multe altele, Radu Beligan a încântat, și încă mai încântă, generații întregi de spectatori. Cu siguranță, pe lângă talentul său deosebit, tuturor ne-a mers la suflet modestia, cuvintele înțelepte și aerul bonom care îl caracterizează pe marele maestru. În această seară, Radu Beligan a fost sărbătorit pe scena Teatrului Metropolis din capitală, unde a jucat în priemiera piesei „Lecția de violoncel”, regia fiind semnată de Felix Alexa. Iar mâine, 15 Decembrie, pe scena Teatrului Național, la sfârșitul deja-celebrei piese „Egoistul”, unde maestrul semnează regia și deține rolul principal, va avea loc un nou motiv de sărbătoare. Radu Beligan va primi, din partea Guinness World Records, titlul de cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru. Premiul va fi înmânat de către prezentatorul și realizatorul TV Cătălin Măruță, care se află în spatele ideii înscrierii lui Radu Beligan în Guinness World Records. 

Mereu m-am întrebat cum reușește, la 95 de ani, să fie atât de activ. Dar cred că răspunsul stă în dragostea pentru meserie și pentru publicul din toată țara, alături de o atitudine foarte senină. Cel puțin, așa cred eu. Eu sunt mândră că am avut ocazia sa-l văd pe scena Teatrului Național din București, jucând în piese precum „Take, Ianke și Cadîr” sau „Egoistul”, și sper ca în viitor să mai văd multe alte spectacole jucate și regizate de Radu Beligan. Aceștia sunt Români cu care ne mândrim, și ne vom mândri mereu. În aplauzele unei țări întregi, îi dorim marelui maestru multă sănătate, și... să îl sărbătorim și la împlinirea a 100 de ani!  

Vine Moș Nicolae. Ați pus ghetuțele la fereastră?

                                                                                        (Foto: arhiva personala)

Așa cum era de așteptat, în perioada următoare vom vorbi destul de mult despre tradiții, pentru că vin Sărbătorile, și cu toții ne vom îndrepta atenția către cei dragi, și ne vom aminti de copilăria noastră, și de ce au însemnat aceste momente pentru noi. Ei bine, în noaptea aceasta ne vom lustrui ghetuțele și le vom pune la fereastră, pentru că la noapte îl așteptăm pe Moș Nicolae. Povestea lui Moș Nicolae nu este românească, dar este o tradiție foarte populară și în România, atât printre cei mici, cât și (haideți să recunoaștem) printre cei mari. 

Există o legătură între Moș Nicolae și Sfântul Nicolae, pe care îl sărbătorim tot mâine, 6 Decembrie. Se spune că acesta a fost un episcop darnic care a trăit în secolul al IV-lea, în Turcia de astăzi, iar povestea lui s-a transmis din generație în generație, în mai multe tări. Astfel, în folclorul olandez a devenit SinterKlaas, Mikulas în Ungaria, Cehia și Slovacia, și Mikulaj în Polonia. Este un bărtânel bonom, jovial și darnic, la fel ca Moș Crăciun, dar, spre deosebire de acesta, nu sosește într-o sanie trasă de reni, și nici nu coboară pe coșul casei. Moș Nicolae sosește călare pe un cal alb, se oprește la ferestrele noastre, și ne lasă cadouri în ghetuțele lustruite. Asta, dacă am fost cuminți, pentru că în caz contrar, cadoul va fi... o nuielușă! 

Ce a însemnat Moș Nicolae pentru copilăria noastră? Poate un fel de „uvertură” la vizita lui Moș Crăciun, dar cu siguranță un moment la fel de plin de bucurie și anticipație. Cu toți ne amintim cum ne pregăteam când eram mici, cum nu eram siguri dacă am fost cuminți sau nu, și cum ne temeam ca nu cumva să găsim o nuielușă. Teoretic, cadourile trebuiau să fie suficient de mici încât să încapă în ghetuțe, dar asta nu însemna că ne bucuram mai puțin. Orice am fi primit, era o dovadă că am fost cuminți și ca Moș Nicolae nu a uitat de noi. 

Iar acum, că suntem mari, ce facem? Unii dintre noi au copii în familie, alții nu. Dar, chiar și atunci când casele noastre sunt populate numai de „oameni mari”, nu ne împiedică nimeni să repetăm același ritual. Ne lustruim ghetuțele (diminutivul rămâne neschimbat, la orice vârstă), le punem la fereastră și mâine dimineață le vom găsi pline de cadouri, pentru că sigur vom face în așa fel încât Moș Nicolae să vină la noi și la cei dragi care ne sunt alături. ;)

Ce înseamnă, de fapt, ziua de 1 Decembrie?

Recunosc că, în ceea ce privește conceptul în sine de „Ziua Națională a României”, amintirile despre vechiul 23 August îmi sunt destul de vagi. Prin urmare, ziua de 1 Decembrie este cea pe care am asociat-o dintotdeauna cu acea zi in care, oriunde am fi și orice s-ar întâmpla, și indiferent cât ne supără și ne enervează problemele sociale și politice de la noi din țară, toți ne simțim mai uniți și mai... Români.

Haideți mai întâi să ne amintim ce s-a petrecut în istorie. La data de 1 Decembrie 1918 (18 Noiembrie pe stil vechi), Familia Regală a revenit în București după doi ani de refugiu în Moldova. În aceeași zi, la Alba Iulia, cetatea de scaun a lui Mihai Viteazul, are loc Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, formată din 1228 de delegați oficiali, din fiecare district electoral, precum și din toate domeniile de activitate și toate categoriile sociale, într-o impresionantă afluență de oameni, veniți din toate colțurile țării. Se proclamă unirea provinciilor Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar (astăzi Satu Mare), cu Regatul României. 

Simbolic vorbind, consider că Marea Unire a reprezentat dovada că atunci când ne-am propus ceva, nici un obstacol nu a fost prea mare, și că poporul român poate fi unit și poate merge împreună către un țel comun. Dacă atunci s-a putut, cu siguranță și acum vom putea răzbi dacă încercăm să facem din țara noastră o lume mai bună, în care merită să trăiești. Dar condiția esențială este să devenim, sau mai bine zis, să „re-devenim”, un popor unit, care lasă individualismul la o parte.

La mulți ani, România! Îți doresc să îți regăsești adevărata valoare, cu încredere și optimism! 

„Sunt român. Încântat de cunoștință!”

Ieri am avut ocazia sa iau parte la o discuție legată de imaginea românilor în străinătate, mai exact imaginea promovată în mass-media. Totul a pornit de la un anumit articol, pe un anumit blog, un articol plin de ură și de exagerări, despre cât de disprețuiți sunt românii și România în afara granițelor țării, și ce viitor sumbru ne așteaptă din acest motiv. Am început doar să citesc articolul în cauză și apoi m-am oprit, pentru că am văzut roșu în fața ochilor. Cât sunt eu de pașnică și prietenoasă, dacă l-aș fi avut pe autor în fața mea, nu aș fi răspuns de faptele mele. Cum poate „produce” cineva atâta venin, și mai ales... ce urmărea cu un asemenea articol, decât să sperie oamenii în mod inutil și să îi încarce cu energie negativă? Of! Dar să trecem peste asta...

Cum stau lucrurile, de fapt? Din păcate, în jurnalism există sintagma „bad news is good news”: știrile negative tind să atragă atenția și să aibă prioritate, în defavoarea celor pozitive. Și bineînțeles, din dorința de a atrage cât mai mulți cititori, orice știre poate fi amplificată până la absurd. Depinde cine sunt, sau câți sunt, oamenii care (încă) iau mass-media drept punct de referință. Dar realitatea vieții de zi cu zi a unui român care trăiește în străinătate poate fi foarte diferită. 

Experiența mea personală cuprinde două țări: Italia (înainte și după 1989) și Marea Britanie (la începutul anilor 2000) . Cel puțin, acestea sunt țările în care am locuit și unde am avut ocazia să îmi fac o idee mai clară despre această problemă. Pentru că atunci când ești turist, această problemă te afectează mai puțin. Ce am învățat eu din experiențele mele ca „emigrant”? Că prejudecăți pot exista oriunde, și împotriva oricăror naționalități, nu numai a românilor; că unor persoane chiar le lipsesc anumite cunoștințe de bază despre alte popoare, că oricum au impresia că România se află în America Latină sau în cine-știe-ce altă parte a lumii, dar acest lucru reprezintă o „bilă neagră” pentru ei, și nicidecum pentru noi; sau, pur și simplu, că multe persoane au o viață mult prea ocupată pentru a da atenție tuturor lucrurilor care se spun în mass-media. 

Ce am făcut eu? Nu vă ascund faptul că mi-a fost teamă, că n-am știut cum voi fi primită și privită, temeri alimentate, bineînțeles, tot de mass-media. Dar mi-am luat inima în dinți. Am avut încredere în mine, în valorile mele, în educația mea, în familia din care provin, și în ceea ce pot să ofer, atât ca persoană cât și ca profesionist. Da, știu că există mult prea mulți „concetățeni” ai noștri cu care nu ne mândrim absolut deloc, dar... eu nu fac parte din acele categorii. Pur și simplu. Conștiința mea este curată, și nu am de ce să mă rușinez. Și la urma urmei, se spune că noi avem responsabilitatea de a-i învăța pe ceilalți cun să ne trateze, iar daca noi ne respectăm, ceilalți nu vor avea de ales decât să facă și ei la fel, iar asta e valabil chit că suntem acasă, chit că suntem în străinătate. Să vedeți numai cu câtă satisfacție spun că sunt româncă, și cu câtă satisfacție înregistrez surpriza unor persoane! Rezultatul? JUR că nu am avut nicăieri nici un fel de probleme, și nu am întâmpinat nici un fel de atitudine ostilă din pricina naționalității mele. Dimpotrivă: am legat prietenii care durează de ani de zile, bazate pe încredere și respect, și m-am simțit acasă, chiar dacă nu eram. Iar în interacțiunile cu autoritățile nu am avut parte decât de politețe, amabilitate, și sprijin în caz de nevoie. 

În concluzie, acum vă voi vorbi ca om de PR. Contează cum ne promovăm NOI. Respectul de sine și conștiința propriei valori au un rol decisiv. Iar dacă noi nu credem în noi, nimeni nu o va face. Așa cum EU am reușit să „promovez” o imagine pozitivă despre țara mea, și TU vei reuși! Crezi că sunt eu „mai cu moț”? Merci de compliment, dar te înșeli: și tu ești! :P Mergi înainte cu curaj, privește „străinul” în ochi, zâmbește-i ca unui prieten drag, și nu te sfii să-i spui că ești român. Meriți să fii iubit și respectat!

Cum putem să combatem o societate.... anti-socială?

Știu că v-am promis un blog optimist, dar acest lucru nu înseamnă că dintr-o dată trăim într-o societate fără probleme, sau că ele trebuiesc ignorate. Dimpotrivă: consider că trebuie să le cunoaștem, ca să știm de unde pornește insatisfacția din viața de zi cu zi, și până la urmă... schimbarea în bine se poate produce și „de jos în sus”. ;)

Din ce în ce mai des, asist la discuții care gravitează în jurul ideii că oamenii nu mai socializează așa cum făceau cândva. Și cred că, din păcate, este adevărat. Amintindu-mi de copilăria mea, petrecută în mare parte în cartierul bucureștean Berceni, îmi aduc aminte un puternic spirit de comunitate: între vecini, mereu ne vizitam reciproc, mereu apelam unii la alții în caz de nevoie, eram o gașcă mare de copii care ne jucam împreună în fața blocului indiferent de anotimp, în timp ce „oamenii mari” discutau „de-ale lor”. Nu știu când, și mai ales de ce s-au schimbat lucrurile. Acum, locuind în centrul Bucureștiului, mărturisesc că de-abia îmi cunosc vecinii. Ne știm doar din vedere, nu trecem de un salut politicos dar rece, iar multe persoane în vârstă îi privesc cu suspiciune pe cei tineri. La ședințele asociației de locatari, prioritatea este mai degrabă învinovățirea reciprocă pentru diverse inconveniente, în locul colaborării constructive în vederea găsirii unor soluții convenabile pentru toți. Poate sună „pompos” ceea ce spun, dar... n-ar fi mai bine să fim mai uniți, indiferent de „comunitatea” din care facem parte? 

Să fie deteriorarea generală a societății românești, care alimentează neîncrederea, cu sau fără motiv, pe care o avem unii în alții? Sau inegalitățile sociale, care dau naștere complexelor și invidiei, ne fac să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții? Oare în orașe mai mici lucrurile încă mai stau cum stăteau înainte, și oamenii sunt mai uniți? Voi ce părere aveți despre acest trist fenomen? Se poate schimba, și mai ales cum? Poate vi se pare o problemă lipsită de importanță, dar eu cred că relațiile pe care le avem cu persoanele care ne înconjoară definesc foarte mult siguranța din viața de zi cu zi.  Dacă voi cunoașteți povești de succes, sau comunități unde exista colaborare, comunicare și respect reciproc, mi-ar plăcea cu siguranță să le aflu.  

QUEST-iunea București: un altfel de raliu prin oraș

    În urmă cu două saptămâni, am vorbit despre evenimentul anual organizat de asociația studențească AEGEE București, „QUEST-iunea București”. Ei bine, evenimentul tocmai a avut loc între 18 și 20 Octombrie, și nu m-am putut abține să nu fac o vizită. Am găsit o echipă tânără, creativă, și care știe cum te poți distra, reușind să și înveți ceva folositor în același timp. Workshop-urile despre fotografie și respectiv explorare urbană, precum și „expedițiile” prin oraș, care au cuprins monumente, clădiri, și locuri mai mult sau mai puțin cunoscute din București, s-au îmbinat într-un mod inedit. Tema de anul acesta s-a numit „Bucureștiul sub lupă”, concentrându-se asupra micilor detalii despre oraș, care pot trece neobservate. 
   Am stat de vorbă cu Managerii de Proiect „QUEST-iunea București”, Bianca Crăciunescu și Cristina Vrînceanu. Ce este QUEST-iunea București și care este obiectivul care stă la baza acestui eveniment? „Obiectivul principal al evenimentului a fost să sporim interesul pentru locurile deosebite și mai puțin cunoscute din București, în rândul studenților”, a declarat Bianca. Cristina a adăugat: „Cred că pentru mine obiectivul principal al proiectului a fost să facem un grup de oameni să înțeleagă că Bucureștiul este un oraș extrem de divers și nu poate fi descoperit altfel decât la pas. Că mereu există lucruri, mari sau mărunte, ce merită descoperite”. Iar entuziasmul participanților, alături de veselia lor, de spiritul de echipă, de poveștile amuzante de pe traseu, și de soluțiile ingenioase găsite pentru soluționarea probelor, confirmă din plin faptul că obiectivele propuse de echipa AEGEE București au fost atinse. 
   Ce surprize ne mai pregătește AEGEE București pe viitor? Urmatorul eveniment intern, destinat membrilor organizației, este Local Training Course, un eveniment cu tradiție în AEGEE, care reunește membrii vechi și noi, și unde „forțele proaspete” vor avea ocazia să învețe de la membrii cu mai multă experiență. Iar în luna Decembrie este posibil să se revină cu un alt proiect important, care abordează probleme legate de educație. Noi vom urmări în continuare activitatea acestor tineri simpatici și inteligenți, alături de care viața de student în București devine cu siguranță mai interesantă. 

"QUEST-iunea Bucureşti": fă cunoştinţă cu oraşul tău şi cu AEGEE Bucureşti!

Poate rutina de zi cu zi ne-a făcut să privim Bucureştiul ca pe ceva banal, cunoscut pe dinafară, şi de care, oarecum, chiar ne-am plictisit. Însă, câte nu ar mai fi de descoperit! De aceea, organizaţia studenţească europeană AEGEE Bucureşti va invită la cea de-a opta ediţie a evenimentului "QUEST-iunea Bucureşti". Evenimentul se va desfăşura între 18 şi 20 Octombrie, şi este dedicat tinerilor dornici să cunoască oraşul în care locuiesc şi să îşi facă noi prieteni. Timp de trei zile, avem ocazia să descoperim Bucureştiul prin intermediul fotografiei şi urbanismului, într-o combinaţie de workshop-uri ("Storytelling prin fotografie", "Explorări urbane") şi plimbări prin capitală, totul culminând cu un city-rally al cărui câştigător va pleca acasă cu un premiu surpriză. 

Informaţii detaliate despre eveniment pot fi gasite la:

http://questiuneabucuresti.wordpress.com/ Participarea la eveniment costă 10 RON, iar înscrierile au loc până la data de 16 Octombrie inclusiv, completând următorul formular: 

https://docs.google.com/forms/d/1vBLIr2jsS9nLTWONAUuO-L0F2g-ayt3Tf2uxYBLQka4/viewform

Nu pierdeţi "QUEST-iunea Bucureşti": o chestiune importantă, cu o misiune nobilă! ;)

Oare merită să te întorci în România, o dată ce ai plecat din țară?

    Cine mă cunoaște știe deja că încă din copilărie am avut câteva experiențe de „emigrant”, alături de familia mea. Însă, din diverse motive, nu am putut, și nici nu am vrut, să rupem complet legătura cu România. Bună, rea, ciudată, fascinantă, greu de înțeles - este totuși țara noastră. Iar acum, datorită tezei mele de doctorat (în lucru - va fi gata în 2015), ghiciți ce subiect cercetez! Re-integrarea în societatea românească a migranților înalt calificați. Cred ca am ce povesti aici, și cu siguranță nu sunt singura.

    Mulți sunt de părere că un român cu studii superioare, o dată ce a plecat din țară la studii sau pentru a câștiga experiență profesională, nu se mai întoarce. Dar nu trebuie neapărat să fie așa. Nimic nu se încadrează în tipare, când vine vorba de astfel de experiențe. Dorința de a se întoarce acasa depinde foarte mult și de legăturile cu familia și prietenii rămași în țară, dar și de anumiți factori legați strict de experiența trăită peste hotare. Dincolo de durata și scopul plecării, sau de motivația aflată în spatele deciziei de a pleca, este foarte important și nivelul de integrare socială și culturală în țara gazdă. Care, oricât de „civilizată” ar fi țara respectivă, tot există posibilitatea de a întâmpina probleme, peste care poți sau nu poți fi dispus să treci. Poate fi vorba despre măsura în care reușim să ne adaptăm la exigențele academice sau profesionale din țara respectivă, sau despre anumite diferențe culturale greu de înțeles și de suportat. Cert este că, la un moment dat, oricine se poate întoarce acasă, de nevoie sau din proprie alegere. Dar întrebarea este: oare merită să te întorci? Ce se întâmplă, o dată ce te-ai întors acasă? Cum ești privit de către societate? S-a schimbat modul tău de a interacționa cu familia și vechii prieteni? Ai întâlnit probleme în plan profesional sau în viața cotidiană? Dar cea mai importantă întrebare este: cum putem să facem, în așa fel încât România să fie o țară primitoare, pentru cine vine sau revine de peste hotare?

   Ei bine, studiile mele se concentrează în această direcție, și voi încerca să aflu un răspuns. Iar despre mine personal, ce pot să vă spun? Acum am două țări - România și Italia, de care se pare că nu mă voi rupe niciodată, cărora se adaugă o experiență valoroasă din punct de vedere profesional, dar relativ incompatibilă din punct de vedere cultural, și anume Marea Britanie. În anumite privințe, mi-a fost greu să mă reintegrez în societatea românească, dar am avut și momente când am exclamat „Ce bine e acasă!” Dar este loc de mai bine. Și împreună cu siguranță putem găsi soluții.

 

Ce este, de fapt, cutiuța cu valori?

   Cu toții știm ca vremurile pe care le traim nu sunt cele mai bune. În ultima vreme, în viața de zi cu zi, aud foarte des: „m-am săturat de țara asta!”, „numai la noi se poate întâmpla cutare lucru!”, și lista poate continua. Mărturisesc cu durere în suflet ca și eu am emis de mai multe ori astfel de exclamații. Dar... nu trebuie neaparat să fie așa. E adevărat, multe dintre valorile românești, de acum și de altădată, au dispărut într-o lume în care par sa aibă prioritate vulgaritatea, superficialitatea și materialismul. Dar nu despre asta vreau sa vorbim! Vreau sa căutăm împreună ceea ce a avut și ceea ce are România mai valoros. Ok! Știu că unii dintre voi ma vor „certa” că sunt naivă, dar eu zic... măcar să încercăm. Poate va trebui să „săpăm” bine, sau poate fiecare dintre noi are o poveste de spus. Poate cunoaștem un loc unde ne-am simțit bine, și unde vom reveni cu drag oricând. Sau o persoană valoroasă, de la care am avut ce învăța sau care a realizat ceva demn de respect, și despre care merită să aflăm. Poate chiar voi sunteți persoane valoroase. Sau diferite amintiri ale unor vremuri care, chiar daca au trecut, nimeni nu ni le poate lua, și pe care le purtăm în suflet. Avem o cultură pe care uneori străinii o apreciază mai mult decât noi. Pe scurt, în România există și frumos. Depinde de noi să-l găsim și să îl scoatem la suprafață.

   Eu sunt dispusă să încerc. Poate cu o floare (sau cu un blog) nu se face primăvară, și problemele societății noastre nu vor dispărea ca prin minune. Dar parcă e mai frumos să cauți motive de bucurie sau de mândrie decât să ne enervăm sau să ne deprimăm. Și cred că acum, mai mult ca oricând, avem nevoie să facem un efort să gândim pozitiv. Nu-i așa? De aceea, vă rog și pe voi să mă ajutați. Vouă ce vă place în România? Nu se acceptă răspunsuri sarcastice, și nici nu vă cred daca îmi spuneți că nu vă place nimic. Voi ce ați pune în „Cutiuța cu Valori”?